Punct. Si atat!

De cateva zile a inceput semestrul 2. Cum nu prea am ce sa fac, acum e o plictiseala mare, singura bucurie fiind fetele frumoase pe care le mai vad la cursuri, prin facultate. La unul din aceste cursuri, un profesor ne-a intrebat ce este frica, cum o simtim si mai ales cand ne-a fost ultima oara frica. M-a pus pe ganduri, asa ca doresc si eu sa raspund: cel mai tare mi-a fost frica atunci cand am sarutat pentru prima oara o fata(recunosc!).
Nu stiu altii, dar eu simt frica prin adrenalina, in 2 trepte: cand frica e moderata ma ajuta foarte mult sa ma concentrez si astfel ma mobilizez foarte bine si obtin rezultate care si pe mine ma mira, iar a doua treapta, ei aici e mai dificil, adrenalina e atat de puternica incat ma blochez pur si simplu si nu mai pot face nimic.
Totusi, cateodata imi place frica. Spre exemplu, m-am gandit de multe ori cum ar fi ca maine sa inceapa un razboi si sa fiu nevoit sa plec pe front. Da, razboiul e una dintre marile experiente pe care eu cred ca daca ai posibilitatea sa le traiesti, sa nu eziti. Razboiul, prin agresiunea lui, te modeleaza dupa cum vrea, te face un om nou. Oare cum ar fi daca maine as pleca pe front?

Putina lirica nu strica.

Am decis sa postez pe blog una din cele mai frumoase si incarcate de intelepciune poezie a literaturii romanesti, pe care imi face placere sa o citesc de fiecare data cand am ocazia. Mesajul poeziei e ca un raspuns pe care mi-l dau eu insumi atunci cand ma gandesc ce-ar fi daca maine ...?

---

Moartea lui Fulger

În goana roibului un sol,

Cu frâu-n dinţi şi-n capul gol,

Răsare, creşte-n zări venind,

Şi zările de-abia-l cuprind,

Şi-n urmă-i corbii croncănind

Aleargă stol.

El duce regelui răspuns

Din tabără. Şi ţine-ascuns

Sub straiul picurând de ploi

Pe cel mai bun dintre eroi -

Atâta semn de la război,

Şi-a fost de-ajuns!

Pe Fulger mort! Pe-un mal străin

L-a fulgerat un braţ hain!

De-argint e alb frumosu-i port,

Dar roş de sânge-i albul tort,

Şi pieptul gol al celui mort

De lănci e plin.

Sărmanul crai! Când l-a văzut

Şi, când de-abia l-a cunoscut,

Cu vuiet s-a izbit un pas

De spaimă-n lături şi-a rămas

Cu pumnii strânşi, fără de glas,

Ca un pierdut.

Să-i moară Fulger? Poţi sfărma

Şi pe-un voinic ce cuteza

Să-nalţe dreapta lui de fier

Să prindă fulgerul din cer?

Cum pier mişeii dacă pier

Cei buni aşa?

Dar mâne va mai fi pământ?

Mai fi-vor toate câte sunt!

Când n-ai de-acum să mai priveşti

Pe cel frumos, cum însuţi eşti,

De dragul cui să mai trăieşti,

Tu soare sfânt?

Dar doamna! Suflet pustiit!

Cu părul alb şi despletit

Prin largi iatacuri alerga,

Cu hohot lung ea blestema,

Şi tot palatul plin era

De plâns cumplit.

La stat şi umblet slabă ce-i!

Topiţi sunt ochii viorei

De-atâta vaiet nentrerupt,

Şi graiul stins şi-obrazul supt

Şi tot vestmântul doamnei rupt

De mâna ei!

- "De dorul cui şi de-al cui drag,

Să-mi plângă sufletul pribeag,

Întreagă noaptea nedormind,

Ca s-aud roibii tropotind,

Să sar din pat, s-alerg în prag,

Să te cuprind!

Nu-l dau din braţe nimănui!

Închideţi-mă-n groapa lui -

Mă laşi tu, Fulgere, să mor?

Îţi laşi părinţii-n plâns şi dor?

O, du-i cu tine, drag odor,

O, du-i, o, du-i!

Ah, mamă, tu! Ce slabă eşti!

N-ai glas de vifor, să jeleşti;

N-ai mâini de fier, ca fier să frângi;

N-ai mări de lacrămi, mări să plângi,

Nu eşti de foc, la piept să-l strângi,

Să-l încălzeşti!

Şi tu, cel spre bătăi aprins,

Acum eşti potolit şi stins!

N-auzi nici trâmbiţile-n văi,

Nu vezi cum sar grăbiţi ai tăi -

Râdeai de moarte prin bătăi,

Dar ea te-a-nvins.

Pe piept, colac de grâu de-un an,

Şi-n loc de galben buzdugan,

Făclii de ceară ţi-au făcut

În dreapta cea fără temut,

Şi-n mâna care poartă scut

Ţi-au pus un ban.

Cu făclioara, pe-unde treci,

Dai zare negrilor poteci

În noaptea negrului pustiu,

Iar banu-i vamă peste râu.

Merinde ai colac de grâu

Pe-un drum de veci.

Şi-ntr-un coşciug de-argint te-au pus

Deplin armat, ca-n ceruri sus

Să fii întreg ce-ai fost mereu,

Să tremure sub pasu-ţi greu

Albastrul cer, la Dumnezeu

Când vei fi dus.

Miraţi şi de răsuflet goi,

Văzându-ţi chipul de război,

Să steie îngerii-nlemnit;

Şi, orb de-al armelor sclipit,

S-alerge soarele-napoi

Spre răsărit!...

Iar când a fost la-nmormântat,

Toţi morţii parcă s-au sculat

Să-şi plângă pe ortacul lor,

Aşa era de mult popor

Venit să plângă pe-un fecior

De împărat!

Şi popi, şirag, cădelniţând

Ceteau ectenii de comând -

Şi clopote, şi plâns, şi vai,

Ş-oştenii-n şir, şi pas de cai,

Şi sfetnici, şi feciori de crai,

Şi nat de rând.

Şi mă-sa, biata! Cum gemea

Şi blestema, şi se izbea

Să sară-n groapă: - "L-au închis

Pe veci! Mi-a fost şi mie scris

Să mă deştept plângând din vis,

Din lumea mea!

Ce urmă lasă şoimii-n zbor?

Ce urmă, peştii-n apa lor?

Să fii cât munţii de voinic,

Ori cât un pumn să fii de mic,

Cărarea mea şi-a tuturor

E tot nimic!

Că tot ce eşti şi tot ce poţi,

Părere-i tot dacă socoţi -

De mori târziu ori mori curând,

De mori sătul, ori mori flămând,

Totuna e! Şi rând pe rând

Ne ducem toţi!

Eu vreau cu Fulger să rămân!

Ah, Dumnezeu, nedrept stăpân,

M-a duşmănit trăind mereu

Şi-a pizmuit norocul meu!

E un păgân şi Dumnezeu,

E un păgân.

De ce să cred în el de-acum?

În faţa lui au toţi un drum,

Ori buni, ori răi, tot un mormânt!

Nu-i nimeni drac şi nimeni sfânt!

Credinţa-i val, iubirea vânt

Şi viaţa fum!

Şi-a fost minune ce spunea!

Grăbit poporul cruci făcea

De mila ei, şi sta-ngrozit. -

Şi-atunci un sfetnic a venit

Şi-n faţa doamnei s-a oprit,

Privind la ea.

Un sfânt de-al cărui chip te temi

Abia te-aude când îl chemi:

Bătrân ca vremea, stâlp rămas,

Născut cu lumea într-un ceas,

El parcă-i viul parastas

Al altor vremi.

Şi sprijin pe toiag cătând

Şi-ncet cu mâna ridicând

Sprâncenele, din rostu-i rar,

Duios cuvintele răsar:

- "Nepoată dragă! De-n zadar

Te văd plângând.

De cum te zbuciumi, tu te stingi

Şi inima din noi o frângi -

Ne doare c-a fost scris aşa,

Ne dori mai rău cu jalea ta:

De-aceea, doamnă, te-am ruga

Să nu mai plângi.

Pe cer când soarele-i apus,

De ce să plângi privind în sus?

Mai bine ochii-n jos să-i pleci,

Să vezi pământul pe-unde treci!

El nu e mort! Trăieşte-n veci,

E numai dus.

N-am cap şi chip pe toţi să-i spui

Şi-aş spune tot ce ştiu, dar cui?

Că de copil eu m-am luptat

În rând cu Volbură-mpărat

Şi ştiu pe Crivăţ cel turbat

Ca ţara lui.

Ce oameni! Ce sunt cei de-acum!

Şi toţi s-au dus pe-acelaşi drum.

Ei şi-au plinit chemarea lor

Şi i-am văzut murind uşor;

N-a fost nici unul plângător,

Că viaţa-i fum.

Zici fum? O, nu-i adevărat.

Război e, de viteji purtat!

Viaţa-i datorie grea

Şi laşii se-ngrozesc de ea -

Să aibă tot cei laşi ar vrea

Pe neluptat.

De ce să-ntrebi viaţa ce-i?

Aşa se-ntreabă cei mişei.

Cei buni n-au vreme de gândit

La moarte şi la tânguit,

Căci plânsu-i de nebuni scornit

Şi de femei!

Trăieşte-ţi, doamnă, viaţa ta!

Şi-a morţii lege n-o căta!

Sunt crai ce schimb-a lumii sorţi,

Dar dacă mor, ce grijă porţi?

Mai simte-n urmă cineva

Că ei sunt morţi?

Dar ştiu un lucru mai pe sus

De toate câte ţi le-am spus:

Credinţa-n zilele de-apoi

E singura tărie-n noi,

Că multe-s tari cum credem noi

Şi mâine nu-s!

Şi-oricât de amărâţi să fim

Nu-i bine să ne dezlipim

De cel ce vieţile le-a dat! -

O fi viaţa chin răbdat,

Dar una ştiu: ea ni s-a dat

Ca s-o trăim!

Ea n-a mai plâns, pierdut privea

La sfetnic, lung, dar nu-l vedea

Şi n-a mai înţeles ce-a zis

Şi nu vedea cum au închis

Sicriul alb - era un vis

Şi ea-l trăia.

Senini de plânset ochii ei,

Vedea bărbaţi, vedea femei,

Cu spaimă mută-n jur privea.

Din mult nimic nu-nţelegea;

Şi să muncea să ştie ce-i.

Şi nu putea.

I-a fulgerat deodată-n gând

Să râdă, căci vedea plângând

O lume-ntreagă-n rugăciuni. -

"În faţa unei gropi s-aduni

Atâta lume de nebuni!

Să mori râzând...

Şi clopotele-n limba lor

Plângeau cu glas tânguitor;

Şi-adânc, din bubuitul frânt

Al bulgărilor de pământ,

Vorbea un glas, un cântec sfânt

Şi nălţător:

"Nu cerceta aceste legi,

Că eşti nebun când le-nţelegi!

Din codru rupi o rămurea,

Ce-i pasă codrului de ea!

Ce-i pasă unei lumi întregi

De moartea mea!

Avatarize yourself!

Dupa toata nebunia, paranoia si chiar depresia care s-a abatut asupra cinefililor  cu un singur neuron dupa ce au vizionat Avatar si care acum viseaza ca vor ajunge in viata asta, daca nu intr-una din urmatoarele pe Pandora si vor deveni Na'vi, a aparut si aplicatia( era de asteptat) Avatarize Yourself, care iti permite sa simulezi cum ar arata propriul avatar Na'vi. Aplicatia se gaseste la http://www.avatarizeyourself.com/ si puteti incerca, nu dureaza decat cateva minute. Am incercat si eu, insa nu am de gand sa postez si poza =)) .

Viata de caminist

Incep sa iau tot mai in serios varianta de a nu mai sta in camin, sau cel putin nu in caminul asta. De fiecare data cand se apropie sesiunea(si anul trecut, si anul asta) pe baietii de la camera alaturata ii apuca cheful de petreceri...si o tin asa pana dimineata la ora 7.Cum poti in sesiune, atunci cand toata lumea invata, tu sa te apuci sa dai show-uri cu manele pana la 7 dimineata, pana vine politia la usa ca sa iti dea macar 5 milioane amenda?
Am ajuns sa adorm cu guta(intetionat am scris cu litera mica) si sa ma trezesc cu salam(nu mancarea).
In plus nu ii inteleg pe cei care dupa ce se imbata incep sa rage mai ceva ca o vita, de parca nu stiu ce Van Damme's ar fi ei, cand au putin alcool in sange.
 Singurele avantaje pe care la gasesc ar fi colegii de camera, cu care toata departarea asta fata de familie pare mai usoara, si faptul ca nu am de traversat decat Copoul pentru a ajunge la facultate. Poate la anul reusesc sa conving colegii sa ne mutam in alt camin.

Ce complicata e viata!

E trecut de miezul noptii si eu nu pot sa dorm. De ceva timp am inceput sa adorm foarte greu seara si nu din cauza ca sunt in sesiune, ci pentru ca cei din jurul meu incearca sa scoata la lumina ceva ce eu am ingropat adanc in suflet(mi-a luat ceva timp sa o fac). Odata cu asta au aparut amintiri, amintiri poate din cea mai zbuciumata perioada a vietii mele, amintiri pe care eu speram ca le-am uitat, dar care acum incep sa fie din ce in ce mai dureroase, si totusi sunt amintiri frumoase.
Traiesc aceeasi senzatie ca un copil care intinde mana spre o prajitura abia scoasa din cuptor si se frige, iar apoi ii este teama sa mai incerce, chiar daca prajitura s-ar fi racit de mult. Si desi intre timp "s-au copt" mai multe prajituri, mana tot spre prima prajitura incearca sa se intinda, desi ma impotrivesc din rasputeri. De fiecare data cand imi aduc aminte zambesc la inceput si deodata mai intristez si incerc sa ma gandesc la altceva. De fiecare data cand incerc sa leg din nou ceva imi aduc aminte cate decizii gresite am luat, cat de mult incercam sa ma impotrivesc la ceva atat de normal si natural. Ceva ce trebuia sa fie frumos eu am reusit sa transform in chin, in incapatanare si refuzul de a avea curaj.Singura comparatie care imi vine in minte este cu Toma Nour din  romanul Geniu pustiu. Ca o penitenta la tot ce am gresit, am decis sa ma inchid in mine, eu si egoismul meu suprem, vom face pe inabordabilii pana ce presiunea va creste si voi fi obligat sa ma conformez. La ce sa ma conformez, nici eu nu stiu, e ca un mic graunte de nisip in mintea mea ce ma mai jeneaza din cand in cand. Dar voi afla, timpul le rezolva pe toate.